În loc de prefaţă.
Motto: Multe din lucrurile ce ne sunt
necesare, pot aştepta, numai nu Copilul. Acum e timpul, când se formeaza trupul
şi spiritul lui. Copilului nu i se poate spune: “Asteapta până mâine.” Numele lui
se chiama - Azi. Gabriella
Mistral, poetă ciliană, laureată a Premiului Nobel.
Să dăm glas celor care nu-l au! Acelor mame îndepărtate, înstrăinate şi împrăştiate pe
tot globul. Neamului nostru care la moment trăieste în suferinţă, în intoleranţă
şi departe de cei dragi...
Autoarea
acestui volum de poezie Maria Zamsa
Panfili este originară din satul Raculeşti, Criuleni, Rep.Moldova şi s-a
autoexilat în Italia din 2004.
A făcut studii în domeniul economiei în Moldova dragă. Compunea
poezii din copilarie. Scriind această carte nu se consideră o scriitoare, dar viaţa dură din Italia, dorul de casă şi nopţile lungi
petrecute în singurătate i-au stimulat dorinţa de a scrie din nou, pentru a-si
alina durerea şi povara străinătăţii.
Aceste
poezii sunt un strigat disperat al sutelor de mii de mame “puse pe cruce”, care
pentru a-si vedea copii în rând cu lumea, au luat pe umerii lor o povară mare şi
de răspundere: să salveze
Ţara de la foamete şi faliment. La vârsta de 6 ani rămâne fără tatăl, care s-a dus în Lumea celor drepţi
prea tânăr, numai la vârsta de 29 de ani. Pe atunci Maria nu înţelegea, era
prea mică pentru a sa intelege prin ce a trecut tatăl ei în tinereţile lui,
fiind deportat în Siberia împreună cu
parinţii săi.
Această
Doamnă mi-a fost presentată doi ani în urmă de nişte femei cunoscute din Roma în
felul urmator:“Maria Zamşa Panfili scrie poezii la comandă!”. La inceput n-am înteles
ce au avut în vedere. Mi-am dat seama pe parcurs, când într-o seară Dna Maria m-a
chemat şi mi-a spus la telefon: “Stii, Tatiana, m-a sunat o mama care nu si-a
văzut copilul de patru ani şi de câte ori e ziua ei de nastere copilul aşează
cu minuţele sale plăpânde fotografia mamei pe masă ca să fie împreuna cu el şi-i
vorbeşte, îi urează sanătate şi-i declară
că o iubeşte. Eu am plâns, am plâns amar fiindcă şi pe băiatul meu l-am crescut
singură de la patru anişori, în Moldova fiind, apoi au urmat doi ani de distanţare
între noi, când am venit în Italia, unde din mare dor am luat tocul şi am început
sa scriu...” Mi-a citit acest vers:
Alo
mamică, azi sunt bucuros
Şi
flori intr-un buchet am adunat,
Pe
scaunul din capul mesei
Din
nou al tau portret l-am asezat…
Am
aflat că Doamna Panfili are un spirit filantropic şi e solidară cu copiii din
satul ei de bastină. Deseori trimite colete întregi cu ajutoare la scoala din
sat, la biserică şi face totul gratuit. Desigur, cu ajutorul unor fiinţe
marinimoase şi anume şoferii de la autocarul Nr. 066, care parcurg ruta Chişinău-Roma-Chişinău. Aceste colete
pleacă spre Moldova gratis şi ajung direct la destinaţie. Laudă acestor barbaţi
care-şi riscă viaţa traversând Europa cu simţământul de voluntariat.
Am
mai descoperit că Doamna Maria permanent e cu stiloul în buzunar şi dacă-i vine
inspiraţia, oriunde s-ar afla, fie în tren, la magazin sau în altă parte, se
opreşte şi îşi notează firul gândului pe o foaie pe care o are la îndamină.
Numai un un om cu har de la
Dumnezeu e în stare să retrăiască atât de intens şi cu atâta emotivitate
experienţa şi trăirile sale, dar şi ale altora.
Dar poate reuşeşte fiindca şi ea se află în
acest dans al emigranţilor -
“Dans macabru” (Totentanz), despre care scrie Claudia Partole în cartea “Viata
unei nopti sau Totentanz”, Editura Potos, Chisinau 2009.
Maria
Zamsa Panfili nu are o muncă conform profesiei, e “badantă” ca şi sutele de
basarabence. “E aspră pâinea în Italia,
iar noi ce putem lucra aici, dacă nu “badante” sau “domestice“, precum descrie Lilia
Bicec în “Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în
Occident”, Editura Cartier , Chişinău 2009.
Doamna Panfili îsi
doreste sa lase ceva în urma-i pe acest pamânt, speră ca aceste poezii să rămână
ca un testament generaţiilor viitoare, astfel
ca ei să cunoască odiseea înstrăinării prin care a trecut poporul nostru
la această rascruce de timpuri.
Prin poeziile sale, Maria Zamsa Panfili îndeamnă mamele să nu uite că acasă au soţi, copii
şi părinţi care le aşteaptă cu drag şi dor, să revină mai des. Altfel, să nu le
mire faptul dacă, peste ani de zile , la reîntoarcerea la bastina, copiii vor
striga plângând si arătînd cu degetul spre bunica: “Mamă! Mamă! Mama mea!”, Vally Codrea-Boj, “Cătălin, copilul cucului”,
Chişinău 2009.
Tatiana Nogailic, presedinte Asociaţia
“AssoMoldave”
........................................................................
POEZIA
E CA O PERLĂ.
Se
naşte prin durere. Şi poate sta ascunsă de ochii lumii timp îndelungat. Pînă se
produce o minune care o face vizibilă. Aşa spune legenda despre perle... Poezia
poate şi ea să se ascundă în adîncul fiinţei, trădîndu-şi prezenţa în momentele
memorabile ale vieţii. Cînd omul se crede uitat, părăsit, străin, din adîncul
fiinţei dau năvală cuvintele ca un foc mîngîietor.
Sunt
cuvintele-rugăciune salvatoare. Ele ajută, inspiră speranţă, înaripează. Ferice
de acei care sunt marcaţi de acest semn
şi îl aud! Simţindu-i fiorul, vibraţia miraculoasă, cel ales îşi leagă sufletul
de Univers...
Despre
miracolul cuvintelor urzite în vers mărturiseşte şi acest volum care aparţine
doamnei Maria Zamşa- Panfilii. Autoarea, fără îndoială, e atinsă de aripa
divină a Marelui Creator. I-a fost picurat har, pe care l-a simţit din
copilărie, vîrstă cînd omul e mult mai deschis şi mai receptiv la tot ce e
Sublim şi Adevăr. Dar, purtată de valurile vieţii, nu şi-a luat în serios
aptitudinile, n-a ales drept
călăuză Cuvîntul. Alte pasiuni cotidiene au ademenit- o şi le-a urmat. Însă
ceea ce e miracol, har divin, nu-l părăseşte pe om şi, în momentele cele mai
neaşteptate, cruciale, acesta se manifestă, dă semne. Contează ca cel căruia
sunt adresate să le recepţioneze. Doamna Maria Zamşa-Panfilii este printre
aleşii (nu atît de mulţi) binecuvîntaţi de Creator. Cuvîntul poetica însoţit-o
ca un înger păzitor, inoculîndu-i forţe întru a rezista încercărilor vieţii şi,
mai ales, i-a inspirat credinţa. Poeziile pe care le-a scris, fiind departe de
casă, de oamenii dragi, emană o căldură şi o lumină incredibilă.
Versurile
doamnei Zamşa-Panfilii transmit energie pozitivă, mobilizatoare, chiar dacă
sunt pătrunse de dramatism, frustrare, nostalgie. Harul poetic pe care-l posedă
autoarea a înveşmîntat mesajul într-o haină pe cît de festivă, pe atît de
firească. Este cartea pe care, sunt sigură, mulţi români plecaţi de acasă în
lume o vor citi considerînd-o ca pe o proprie, sinceră şi adevărată
mărturisire.
Autoarea versurilor a izbutit să-şi reverse durerea şi zbuciumul sufletesc mai
altfel decît ar fi făcut-o altcineva (de parcă ar fi şi nu ar fi doar al ei).
Lumina harului i-a aureolat cuvintele, eliberîndu-le de verbul comun (prea
personalizat), oferindu-le în schimb valoare artistică de o simpleţe
copleşitoare. Mă bucur pentru această căutătoare de cuvinte-perle, dna Maria
Zamşa-Panfilii, care, prin vers, descoperă adevărul vieţii:
Dacă
eu aş fi o frunză,
M-aş
ruga la vînt,
Încet
adiind s-ajung
Pe
al meu pămînt.
Dac-aş
fi un nor de ploaie,
Încet
m-aş revărsa,
Ca
să ud al meu pămînt
Cu
lacrima mea...
(Dor)
Altarul
Patriei mă cheamă
Şi eu la el vreau să revin,
Că unde sînt n-am rădăcină
Şi
toţi îmi spun „eşti un străin.”
(Altarul
Patriei mă cheamă)
...Uite
colo-n depărtare
Merge-un
melc pe o cărare,
L-aş
ajunge să-l întrec,
Căci
am viaţa unui melc...
El
duce căsuţa sa,
Eu
îmi duc valiza mea...
(Am
viaţa unui melc)
Aceste
poezii, ca nişte căutări de răspunsuri risipite
pe
drumurile vieţii, încă o dată m-au convins că dorul
de
casă şi de cei dragi îl simţi şi îl exprimi cu adevărat
cînd
eşti departe. În singurătate şi plin de nostalgie devii
profetul
propriului destin...
Claudia
Partole, scriitoare